Globalizarea conflictelor militare in secolul XX

22.04.2015 22:47

Complexitatea conceptelor de globalism si globalizare, disputele existente între politologi şi între cele trei şcoli de gândire (care au dat naştere tezelor hiperglogalistă, sceptică şi transformativistă), au împiedicat formarea unei definiţii exacte, atotcuprinzatoare şi incontestabilă a conceptelor. Deşi originea conceptelor este greu de identificat, globalizarea îşi gaseşte, în zilele noastre, expresia în toate limbile lumii.

„Globalismul este dimesniunea ideologică a globalizării. În vreme ca globalizarea este un ansamblu de procese de transformare socială la scară mondială, globalismul consta într-un set de idei, norme, valori şi convingeri, care servesc drept vehicul de legitimitate şi de promovare a intereselor unor grupuri de putere politică şi economică.” [1]

Globalismul descrie cadrul în care există relaţii şi reţele multiple de corespondenţă, care se întind pe distante glbale. Globalismul reflectă logica de interconectare a societăţilor şi poate fi conceput ca o reţea sau infrastructură, ca un suport de bază.

Globalizarea face referire la intensificarea dimensiunii globalismului, descriind tendinta şi dinamismul forţelor de schimbare. Globalizarea repezintă un proces prin care sistemele de relaţii si reţele sociale capată dimensiunile unui spatiu social comun, transformand lumea într-un spaţiu lipsit de graniţe si de distanţă. Creşterea interconectării dintre societăţi a evoluta într-o asemenea manieră încat evenimentele (sociale, politice, economice, militare, culturale etc) dintr-o anumită regiune a lumii să poata avea consecinte profunde asupra indivizilor sau comunităţilor din cealalta parte a globului.

Începutul secolului al XX-lea a reprezentat deschiderea drumului către expansiunea războiului total. Aşa numita epoca a catastrofei[2] este caracterizata de izbucnirea celor doua razboaie mondiale şi de conflictul aparut la jumatatea secolului între cele două blocuri ideologice, conflict cunoscut sub numele de Razboiul Rece. Pe întreg parcursul secolului XX, globalizarea militară a cunoscut o expansiune evidentă, cuprinzand nivelul global şi avand un potenţial catastrofal, prin schimbarea strategiei şi modului de purtare al razboaielor, dar mai ales prin dezvoltarea armamentului nuclear. Conform perspectivei istorice, puterea militară a avut o importanţă majoră în expansiunea teritorială a statelor şi  deţine un  rolul central în determinarea procesului de globalizare al relaţiilor socio-umane. (Glogalizarea s-a manifestat în plan militar prin rivalitatea geopolitică şi imperialismul marilor puteri, în evoluţia sistemelor de alianţe internaţionale şi a structurilor de securitate internaţională, în apariţia unei pieţe mondiale a armamentului, în paralel cu răspândirea la scară globală a tehnologiilor militare, şi în  instituţionalizarea unor regimuri globale cu jurisdicţie asupra problemelor militare şi de  securitate. Astfel, se poate spune ca lupta intre civilizatii a devenit o lupta a inarmarii si mai ales a dezvoltarii tehnologiilor si armamentului)

 „În ultimul secol, globalizarea în plan militar s-a evidenţiat, printre altele,  în rivalitatea geopolitică şi imperialismul marilor puteri (în special de la lupta pentru Africa, din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, până la Războiul Rece), în evoluţia sistemelor de alianţe internaţionale şi a structurilor de securitate internaţională (de la Concertul European până la Organizaţia Atlanticului de Nord), în apariţia unei pieţe mondiale a armamentului, în paralel cu răspândirea la scară globală a tehnologiilor militare, şi în  instituţionalizarea unor regimuri globale cu jurisdicţie asupra problemelor militare şi de  securitate, cum ar fi regimul internaţional al neproliferării armamentului nuclear[3].”  Aceasta globalizare a antrenat toate statele lumii într-o nouă ordine militara mondială, puternic stratificată şi instituţionalizată. La nivelul mondial se disting trei grupuri de puteri militare: superputerile, puterile de rang secund şi puterile militare în curs de dezvoltare. Astfel, aranjamentele militar-diplomatice şi multilaterale, dirijate de marile puteri, reglementează interactiunile dintre state. Globalizarea militară reflectă reţeaua de legaturi şi relaţii militare din întreaga lume şi impactul pe care îl are dezvoltarea şi raspandirea tehologiilor militare la nivel global.

În domeniul militar, globalismul reprezintă cadrul, relaţiile şi reţelele de activităţi militare (sistemul de război, definit prin ordinea geopolitică şi prin relaţiile de securitate, rivalitatea dintre marile puteri, sistemul de aliante, organizatii internaţionale de mentinere a pacii şi securitaţii, tratate şi reglementări referitoare  la comerţul cu arme şi la dobândirea, desfăşurarea şi utilizarea puterii militare etc.) care, prin intermediul globalizarii, formează un sistem de interacţiune între diferitele regiuni şi entitati politice ale lumii.

Influentele secolului al XIX-lea au fost profunde şi au determinat noua structurare a lumii în secolul urmator. Secolul XIX a fost un secol al contrastelor, fiind pe de o parte un secolul de formare şi afirmare a statelor-naţiune (secolul naşiunilor), iar de de alta parte un secol al imperialismului. În această perioadă, dupa cum afirma Paul Kennedy, în 1988, „luptele dintre marile puteri nu se mai purtau din cauza problemelor europene (…), ci pentru pieţele şi teritoriile de pe tot cuprinsul  lumii[4]”. Spre sfârşitul secolului se face simţită apariţia geopoliticii. Această noua strategie de gandire a lumii în funcţie de importanţa poziţiilor şi asezărilor geografice reprezenta o alta punere în scena a teoriei expansioniste. Stabilind ca principal obiectiv expansiunea teritoriala, marile puteri urmăreau dezvoltarea puterii militare. Un progres remarcabil a reprezentat industrializarea armamentului, astfel  încât decalajul de putere de foc, dinte Occident şi restul lumii era impresionant. Dar, pe masura ce rivalitatea dintre marile puteri se extindea la nivel global, se extindeau şi reţelele relaţiilor militare.  S-au stabilit bazele infrastructurilor militare transcontinentale, prin construirea de avanporturi si baze militare in locuri strategice, situate în puncte indepartate de pe glob, atât pentru a apara imperiul, cât şi pentru a securiza rutele comerciale. Se dezvolta reteaua mondiala de comunicare, iar in 1900 reteaua subacvatica de comunicare acoperea tot cuprinsul oceanului planetar.

In aceasta perioada, relatiile militare dintre state castiga o importanta politica sporita, in conditiile in care se inregistreaza un progres surprinzator al diplomatiei militare. Guvernele au inceput sa acumuleze tot mai multe informatii despre fortele armate si capacitatile militare straine, ceea ce a dus, la inceputul secolului XX, la intensificarea competitiei militare la nivel global. Extinderea accentuate a retelelor europene de putere militara a dus la comprimarea lumii intr-un spatiu geopolitic unic.

In ceea ce priveste suveranitatea si securitatea, interdependent statelor lumii a fost determinate de expansiune la nivel global a marilor puteri europene. Marile puteri exercitau un control sporit asupra mediului strategic, in defavoarea statelor subordinate. In acest context, pacea nu mai depindea exclusive de conjuncturile locale sau regionale, ci depindea tot mai mult de relatiile de putere globale si de evolutiile deciziilor militare si politice interdependente. Fiecare regiune era angrenata intr-un sistem global de relatii militare si de securitate, in sisteme de alianta. Aceste sisteme, fiind lipsite de mecanisme eficiente de aplanare a conflictelor, puteau oricand ajunge in situatii de criza, degenerand, asa cum s-a intampla in primul razboi mondial, intr-un conflict global.

Debutul războiului a fost marcat de un conflict regional între Austro-Ungaria şi Serbia, care s-a extins rapid asupra Europei, cuprinzând apoi întreaga lume. Cele două naţiuni au atras în luptă aliaţii şi, astfel, toate statele lumii au fost separate, în functie de alianţă, între Tripla Întelegere şi Tripla Alianţă, determinand un razboi total.

Industrializarea războiului şi dezvoltarea masivă a maşinilor de război, au necesitat mobilizarea totala a societăţilor. Pentru prima dată a fost necesară mobililizarea totală a imperiilor, inca de la inceput fiind implicate posesiunile inperiale de importanta strategică: Africa (cu excepţia Etiopiei si Rio de Oro) şi Orientul Mijlociu. Uriaşele eforturi de război erau dependente de aprovizionarea masivă cu materii prime şi rezerve de hrană. S-a hotarât mobilizarea totală a resurselor disponibile la nivel naţional şi transnaţional, industria, tehnologia, resursele natural şi umane.

Tot în această perioadă, s-a demonstrat că sistemul de alianţe era esenţial, deoarece niciun stat nu dispunea de resursele necesare obţinerii victoriei militare. Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere au funcţionat ca mecanisme instituţionale de coordonare, organizare a eforturilor la scară globală şi de purtare a războiului. În acest prim război mondial s-a demonstrate că înfruntarea dintre marile puterii nu mai era determinată doar de nivelul de forţe combatante pe câmpul de luptă.

Primul război mondial a deschis “epoca războilui total”, in condiţiile în care a cunoscut o expansiune geografică impresionantă, cuprinzând întreaga lume cu excepţia câtorva state, atât în ceea ce priveşte proliferarea cât şi consecinţele sale.

În perioada interbelică s-a încercat formarea unei organizaţii care să menţină pacea şi securitatea în lume şi mai ales să prevină izbucnira unui nou război de asemenea proporţii. Liga Naţiunilor, societate care s-a format la iniţiativa preşedintelui american Woodrow Wilson, urmarea să reglementeze, conform Programului de pace universală în paisprezece puncte, disputele internaţionale, chestiunile dezarmării, controlul asupra autorităţilor tutelare teritoriale, problema minorităţilor, a refugiaţilor, a sistemului de sănătate etc. Dar Liga Naţiunilor s-a dovedit a fi o organizaţie care nu putea face faţă disputei dintre marile puteri şi cu atât mai puţin nu putea să  menţină pacea în lume. Lipsa unor mari puterii, precum SUA şi Germania, din cadrul Ligii a dus la slăbirea acesteia şi treptat la neîncredere din partea membrilor în puterea acesteia. Astfel se ajunge la izbucnirea unui război mult mai sângeros decât precedentul, care a avut consecinţe catastofale asupra Europei.

Al doile război mondial a fost numit în 1994 de Hobsbawm “o catastrofa umană globală”[5], în condiţiile în care a atras în luptă toate statele lumii şi s-a soldat cu pierderi umane şi material impresionante. Pe măsură ce războiul cuprindea Europa şi Orientul Îndepărtat, ostilităţile se propagau pe cuprinsul tuturor continentelor şi oceanelor cu excepţia Americii de Sud. La fel ca şi în primul război mondial, eforturile de război presupuneau aprovizionării masive. Astfel puterile Axei şi cele ale aliaţilor au fost nevoite să atragă în luptă întreaga forţă economică, militară şi umană. Pierderile au fost devastatoare pentu toate forţe combatante, dar cea mai hotarâtoare consecinţă a războilui a fost sfârştul hegemoniei Europei asupra lumii.

Al doile război mondial a lăsat în urmă o Europă slăbită, care nu mai putea să facă faţă provocărilor globale, iar pe baza acestui sistem de instabilitate se face simţită forţa a două superputeri mondiale: SUA şi URSS. Timp de aproape cinci decenii de la terminarea celui de-al doile război mondial, politica internaţională a fost dominată de rivalitatea celor două superputeri. Divizarea lumii în sfere de influenţe, pe baza apropierii ideologice şi doctrinare, a determinat canalizarea confruntărilor şi rivaliăţilor SUA-URSS într-un conflict cunoscut sub numele de Războiul Rece.

Fiecare bloc politic a fost dominat de sisteme concurenţiale de alianţe militare şi pacte de securitate regionale. S-au pus bazele a numeroase acorduri bilateral şi multilateral de securitate şi cooperare militară cu diverse alte state de pe glob. Dar rivalitetea dintre cele două superputeri nu s-a făcut simţită în mod uniform pe întreg mapamondul, deoarece doar unele regiuni au devenit scena de desfăşurarea a confruntărilor (Orientul Mijlociu, America Centrală şi Asia Centrală). Confruntatea dintre SUA şi URSS s-a purtat prin intermediul altor state[6] pe care cele două le finanţau mai ales cu armament.

Războil Rece a cunoscut şi moment de încalzire în 1963 cunoscut sub numele de Criza rachetelor din Cuba. Deşi aceată criză a fost rezolvată fără a se deschide un conflict nuclear posibilitatea izbucnirii unei astfel de lupte, cu impact devastator asupra întregii planete, era conştientizată de întreaga umanitate, iar toate statele lumii erau direct interesate.

Cursa înarmării nucleare şi forţele militare de la scară global aflate în continuă creştere, în ciuda progresului tehnologic semnificativ din domeniul logisticii militare şi al sistemelor de comunicaţii, au reprezentat problemele majore ale Războiului Rece.

“Războilul Rece a constituit un sistem unic de relaţii globale de putere, care, în mod paradoxal, diviza lumea în tabere rivale, dar o şi reunea sub forma unei ordini militare globale interconectate din puct de vedere strategic”.[7]

După cel de-al doilea razboi mondial nu s-a renunţat la idea de pace şi securitate global, de aceea a fost înfiinţată Organizaţia Naţiunilor Unite, care iniţial reunea sub tutela sa statele care luptaseră împotriva puterilor Axei. Această organizaţie a moştenit obiectivele şi misiunile Ligii Naţiunilor, dar s-a dovedit eficientă chiar şi momentele de criză, rezistând atât Razboiului Rece cât şi noilor provocări de care se loveşte în zilele noatre.

 

Surse:

·         David Held – „Transformari globale. Politică, economie şi cultură”, Editura Polirom, 2004

·         Wilfried Loth – “Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece 1941-1955”, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997

·         Mihaela Miroiu – „Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact”, Editura Polirom, 2012